http://delibris.net/ Fri, 30 Jul 2010 04:05:52 +0000 MyBB http://delibris.net/showthread.php?tid=1398 Thu, 29 Jul 2010 12:31:25 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1398
Marii patrioţi români au reusit împotriva vicisitudinilor să desavîrsească unitatea ţării prin unirea din 1918, eveniment crucial în istoria noastră ca popor.

Inceputul instabilitatii politice în 1938, a determinat o succesiune de evenimente ce au dus la ciuntirea patrimoniului naţional, mostenit din negura istoriei,(resemnarea in faţa dicktatului din 1940-pactul Ribbentrop-Molotov), furtul voinţei naţionale la alegerile din 1946, trădarea intereselor românesti la tratatul de pace de la Paris din 1947 (de către delegaţia comunistă).

Deportarea in gulagul sovietic a aprox. 1,2 milioane de români din provinciile rapite, exterminarea elitei politice (patriotii, ctitorii unirii din 191în inchisori, a armatei române în lagărele de prizonieri, a permis sistemului comunist implantat să prolifereze.

Căderea comunismului în Europa(1989)a obligat structura comunistă din România să planifice o reformare a sistemului premeditînd o reasezare de fatada, perenizind sub alte forme de influenţă şi dominare controlul asupra statului.

Fosta nomenclatură comunistă şi-a impins pionii din esalonul doi şi trei, descendenţii, pe scena politică nou creată dupa’89, ocupînd-o, impunînd desfăsurarea operaţiunilor de privatizare şi spoliere a resurselor vitale ale naţiunii în detrimentul a milioane de cetaţeni.

Dupa jumatate de secol de intuneric in ‘89-’90 a fost un moment cind puteam sa aducem izbavirea, sa terminam cu batjocura, na fost sa fie, revolta populara(revolutia) a fost furata, generatiile tinere ce s-au implicat atunci au pierdut in fata structurilor comuniste, esaloanele obscure(sforarii) au infiltrat toate organizatiile nou create.

Partidele politice in principiu ar trebui sa fie institutii fundamentale ale statului, metamorfoza fostului conglomerat(PCR) intr-o puzderie de sateliti artificiali de toate orientarile(stinga, centru, dreapta, extrema stinga sau dreapta, iredentisti, etc), face imposibil acest lucru, tehnica lor consta in saturarea spatiului pentru a impune controlul si legea iudelor.

Suntem 30 de milioane de romani imprastiati in toate colturile lumii, nu concep ca o casta de infractori, tradatori, iude, uzurpatori, speculanti, estimata la 30 000 personaje sa submineze natia romana.

Rezumat : Un partid(formatiune politica) are menirea de a fi o institutie fundamentala a natiunii nu un cuib de tradatori, impostori,uzurpatori, etc.
Potential exista, meditatia de douazeci de ani este suficienta.

2.1. Statul mafiot postdecembrist (rezumat)

Prin lovitura de stat care a urmat revoltei populare anticomuniste din decembrie 1989 şi prin manipularea informaţională a cetăţenilor, în România a fost instaurat un stat care s-a autointitulat democratic, dar care nu este construit de popor şi nu guverenează, nu exercită puterea statală, în interesul poporului, pentru popor.

Dimpotrivă, el este un stat autocratic, dictatorial. Este un stat care s-a autoconstruit, un stat care s-a autocreat. Este un stat care s-a autoinvestit cu puterea statală.

Statul român postdecembrist este opera activiştilor şi securiştilor partidului şi statului comunist, care au creat Constituţia din 1991, au infiltrat partidele politice postdecembriste, au devenit membrii parlamentelor şi guvernelor postcomuniste, au conceput şi aplicat “reforma”, au conceput şi aplicat legile prin care capitalul românesc acumulat până în 1989 a trecut în proprietatea lor privată, prin care o bună parte a veniturilor cetăţenilor create după 1989 au intrat tot în buzunarele lor, ale guvernenţilor, prin care naţiunea română a fost adusă la starea de cea mai săracă şi umilită naţiune din Europa.

Clasa politică românească postdecembristă, constituită din foştii securişti şi activişti comunişti s-a înregimentat în diverse partide, care, prin discursuri şi lozinci acoperă întreg spectrul politic european, având, însă, toate, un scop comun: “reforma”, adică îmbogăţirea lor, a guvernanţilor, prin însuşirea avuţiei create de români înainte de 1989 şi după.

Pentru a-şi realiza obiectivul său fundamental – îmbogăţirea – clasa politică românească postdecembristă şi-a creat statul de care avea nevoie, stat care a aplicat aceeaşi politică, aceeaşi “reformă”, indiferent de coloratura politică a celor care au câştigat alegerile din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008.

Pentru a-şi realiza scopul său fundamental – îmbogăţirea guvernanţilor – statul român postdecembrist s-a autodotat cu puteri nelimitate, discreţionare, dictatoriale.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a-şi pune membrii săi deasupra legii, prin legiferarea imunităţii parlamentarilor hoţi, excroci, corupţi, şpăgari, ţepari de bănci, de societăţi de asigurări, de fonduri de investiţii, ş.a.m.d.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a da legi prin care a expropriat cetăţenii României de întregul capital acumulat de aceştia de-a lungul istoriei, capital care a fost trecut, mai întâi, în proprietatea statului, prin Legea nr. 15/1990, apoi, prin aşa-zisa privatizare, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor şi a clientelei lor politice şi financiare.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a adopta legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern care au făcut posibilă îmbogăţirea guvernanţilor, prin jefuirea cetăţenilor de o mare parte a veniturilor acestora, prin inflaţie artificială, manipularea pieţelor de capital (vezi FNI, SAFI), falimentarea băncilor şi a întreprinderilor industriale, reducerea continuă a puterii de cumpărare a salariilor şi pensiilor.

Constituţia din 1991 nu i-a acordat statului român puterea de a tipări monedă, dar nici nu i-a interzis să tipărească monedă, astfel încât statul, prin Banca Naţională a României, a tipărit şi a aruncat pe piaţă atâţia bani câţi i-au trebuit pentru a genera o inflaţie galopantă, prin care salariile şi preţul forţei de muncă au fost aduse la unul din cele mai scăzute niveluri din lume, prin care întreprinderile româneşti au fost falimentate şi decapitalizate, astel încât să poată fi “trecute”, cvasigratuit, în proprietatea privată a guvernanţilor.

Constituţia din 1991 nu i-a acordat statului român puterea de a stabili nivelul dobânzilor la care banii tipăriţi de stat au fost puşi la dispoziţia sistemului bancar, nici nu i-a interzis, nu i-a impus vreo restricţie, sau vreo răspundere legată de nivelul acestor dobânzi, astfel încât statul, prin Banca Naţională a României, a impus, cu de la sine putere, niveluri ale dobânzilor de peste 100% pe an, care au contribuit şi ele la crearera inflaţiei artificiale, principalul instrument utilizat pentru jefuirea capitalului naţional, pentru reducerea valorii forţei de muncă şi a capitalului naţional, pentru sărăcirea populaţiei şi îmbogăţirea guvernanţilor.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a da legi prin care să reglementeze piaţa de capital, respectiv modul în care să fie efectuate oparaţiunile de vânzare-cumpărare a titlurilor de valoare – acţiuni, obligaţiuni, etc. Fără a avea această putere, statul a dat mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern pentru reglementarea pieţei de capital, care au permis ca sume băneşti uriaşe ale cetăţenilor să fie furate de excroci – SAFI, FNI – cu ajutorul instrumentelor acestei pieţe, instrumente create de stat, prin lege, regulamente, instrucţiuni, etc.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a da legi prin care să reglementeze circulaţia banilor în economie, prin care să reglementeze activitatea băncilor, a sistemului bancar. Fără a avea această putere de la popor, statul român a adoptat mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern prin care a permis Băncii Naţionale a României să falimenteze cea mai mare parte a băncilor cu capital de stat şi privat românesc (BANCOREX, BANCA AGRICOLĂ, BANKOOP, B.I.R., etc) şi aproape toate băncile populare înfiinţate după 1989.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a avea proprietate privată, nici pe aceea de a fi proprietar de capital. Nici nu i-a interzis dreptul de a fi proprietar de capital. Nici nu i-a stabilit vreo răspundere pentru capitalul ajuns în proprietatea lui, a statului.

El, statul român, se autoîmproprietărise în 1990, prin Legea 15/1990, cu întregul capital acumulat de cetăţenii români până în 1989, încălcând prevederile Constituţiei în vigoare la acea dată.

Neavând nici o răspundere constituţională pentru capitalul naţional pe care şi l-a însuşit abuziv, statul român postdecembrist a făcut ce a vrut din acest capital, fără să dea vreo socoteală poporului, de la care furase capitalul: l-a devalizat, l-a vândut, la preţuri de nimic, cu sumele încasate şi-a plătit menţinerea la putere, i-a mituit pe salariaţi să se lase expropriaţi şi concediaţi.

Statul român postdecembrist s-a autodotat cu puterea de a pune pe grumazul cetăţeanului român cele mai grele impozite şi taxe de pe continent, deşi el, cetăţeanul român, tot datorită statului, are cele mai mici venituri.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a încălca, în mod sistematic, Constituţia, propriile legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, cu puterea de a încălca libertăţile şi drepturile cetăţenilor, fără să răspundă, în nici un fel, fără să dea socoteală în faţa cetăţenilor pentru abuzurile sale.

Este cunoscut modul fraudulos în care guvernanţii României au obţinut în octombrie, 2003, votarea Legii privind revizuirea Constituţiei.
Adevăratul motiv al revizuirii Constituţiei nu l-a constituit, nicidecum, aderarea la Uniunea Europeană, ci jaful, adică scoaterea la mezat, la vânzare, a unor importante componente ale avuţiei naţionale, care, conform Constituţiei din 1991, nu puteau fi înstrăinate.

“Scăpaseră” bogăţiile subsolului – aurul, uraniul, cărbunele, petrolul, gazele naturale, etc, ca şi apele – delta, lacurile, râurile, apele minerale.

Conform Constituţiei din 1991, făceau obiectul exclusiv al proprietăţii public – adică nu puteau fi înstrăinate, vândute – “bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public”.

Conform Constituţiei revizuite în 2003, fac obiectul proprietăţii publice “bogăţiile de interes public (deci nu de orice natură) ale subsolului, spaţiul aerian (nu şi căile de comunicaţii), apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional (deci nu toate apele, ci numai cele de interes naţional)”.

Cine va stabili care bogăţii ale subsolului nu sunt de interes public şi care ape nu sunt de interes naţional? Poporul? Nu. Statul. Cum? Prin legi adoptate de parlamentarii care au votat şi legile privatizării, şi legile care au falimentat băncile şi fondurile de investiţii, şi legile care au condus la înjumătăţirea salariilor şi pensiilor.

Statul român postdecembrist a fost de la început şi continuă să fie un stat autocratic, mafiot, care trebuie înlocuit cu opusul său, un stat democratic, un stat popular.

Doctrina populara-Dr Constantin COJOCARU
Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU

Românii din afara hotarelor: http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=82
Situatia României: criza identitara, politica, sociala, economica :
http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=228
Fonduri de documente : http://www.procesulcomunismului.com/mart...lt.asp.htm
Universul Romanesc.ORG: http://www.universulromanesc.org/biblio/
Procesul Comunismului: http://www.procesulcomunismului.com/
Tribuna BASARABIEI : http://www.tribuna-basarabiei.ro/
Românii din jurul României : http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/
G.I.D.-Romania : http://gid-romania.com/index.asp
Departamentul Romanilor de pretutindeni: http://www.dprp.gov.ro/
Nelinistea Generalilor: http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=156
RASCRUCEA : http://www.piatauniversitatii.com/forum/...=28&t=1065
Proiect pentru Romania-Dr. Constantin Cojocaru : http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=223
Varianta COJOCARU,site autor : http://www.variantacojocaru.ro/

Memorialul Durerii : http://www.memorialsighet.ro/
Cicerone IONITOIU: http://www.universulromanesc.com/member.php?u=23
Numai cine nu vrea, nu poate : http://www.youtube.com/watch?v=bcPnlxeIdSg]]>
Marii patrioţi români au reusit împotriva vicisitudinilor să desavîrsească unitatea ţării prin unirea din 1918, eveniment crucial în istoria noastră ca popor.

Inceputul instabilitatii politice în 1938, a determinat o succesiune de evenimente ce au dus la ciuntirea patrimoniului naţional, mostenit din negura istoriei,(resemnarea in faţa dicktatului din 1940-pactul Ribbentrop-Molotov), furtul voinţei naţionale la alegerile din 1946, trădarea intereselor românesti la tratatul de pace de la Paris din 1947 (de către delegaţia comunistă).

Deportarea in gulagul sovietic a aprox. 1,2 milioane de români din provinciile rapite, exterminarea elitei politice (patriotii, ctitorii unirii din 191în inchisori, a armatei române în lagărele de prizonieri, a permis sistemului comunist implantat să prolifereze.

Căderea comunismului în Europa(1989)a obligat structura comunistă din România să planifice o reformare a sistemului premeditînd o reasezare de fatada, perenizind sub alte forme de influenţă şi dominare controlul asupra statului.

Fosta nomenclatură comunistă şi-a impins pionii din esalonul doi şi trei, descendenţii, pe scena politică nou creată dupa’89, ocupînd-o, impunînd desfăsurarea operaţiunilor de privatizare şi spoliere a resurselor vitale ale naţiunii în detrimentul a milioane de cetaţeni.

Dupa jumatate de secol de intuneric in ‘89-’90 a fost un moment cind puteam sa aducem izbavirea, sa terminam cu batjocura, na fost sa fie, revolta populara(revolutia) a fost furata, generatiile tinere ce s-au implicat atunci au pierdut in fata structurilor comuniste, esaloanele obscure(sforarii) au infiltrat toate organizatiile nou create.

Partidele politice in principiu ar trebui sa fie institutii fundamentale ale statului, metamorfoza fostului conglomerat(PCR) intr-o puzderie de sateliti artificiali de toate orientarile(stinga, centru, dreapta, extrema stinga sau dreapta, iredentisti, etc), face imposibil acest lucru, tehnica lor consta in saturarea spatiului pentru a impune controlul si legea iudelor.

Suntem 30 de milioane de romani imprastiati in toate colturile lumii, nu concep ca o casta de infractori, tradatori, iude, uzurpatori, speculanti, estimata la 30 000 personaje sa submineze natia romana.

Rezumat : Un partid(formatiune politica) are menirea de a fi o institutie fundamentala a natiunii nu un cuib de tradatori, impostori,uzurpatori, etc.
Potential exista, meditatia de douazeci de ani este suficienta.

2.1. Statul mafiot postdecembrist (rezumat)

Prin lovitura de stat care a urmat revoltei populare anticomuniste din decembrie 1989 şi prin manipularea informaţională a cetăţenilor, în România a fost instaurat un stat care s-a autointitulat democratic, dar care nu este construit de popor şi nu guverenează, nu exercită puterea statală, în interesul poporului, pentru popor.

Dimpotrivă, el este un stat autocratic, dictatorial. Este un stat care s-a autoconstruit, un stat care s-a autocreat. Este un stat care s-a autoinvestit cu puterea statală.

Statul român postdecembrist este opera activiştilor şi securiştilor partidului şi statului comunist, care au creat Constituţia din 1991, au infiltrat partidele politice postdecembriste, au devenit membrii parlamentelor şi guvernelor postcomuniste, au conceput şi aplicat “reforma”, au conceput şi aplicat legile prin care capitalul românesc acumulat până în 1989 a trecut în proprietatea lor privată, prin care o bună parte a veniturilor cetăţenilor create după 1989 au intrat tot în buzunarele lor, ale guvernenţilor, prin care naţiunea română a fost adusă la starea de cea mai săracă şi umilită naţiune din Europa.

Clasa politică românească postdecembristă, constituită din foştii securişti şi activişti comunişti s-a înregimentat în diverse partide, care, prin discursuri şi lozinci acoperă întreg spectrul politic european, având, însă, toate, un scop comun: “reforma”, adică îmbogăţirea lor, a guvernanţilor, prin însuşirea avuţiei create de români înainte de 1989 şi după.

Pentru a-şi realiza obiectivul său fundamental – îmbogăţirea – clasa politică românească postdecembristă şi-a creat statul de care avea nevoie, stat care a aplicat aceeaşi politică, aceeaşi “reformă”, indiferent de coloratura politică a celor care au câştigat alegerile din 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008.

Pentru a-şi realiza scopul său fundamental – îmbogăţirea guvernanţilor – statul român postdecembrist s-a autodotat cu puteri nelimitate, discreţionare, dictatoriale.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a-şi pune membrii săi deasupra legii, prin legiferarea imunităţii parlamentarilor hoţi, excroci, corupţi, şpăgari, ţepari de bănci, de societăţi de asigurări, de fonduri de investiţii, ş.a.m.d.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a da legi prin care a expropriat cetăţenii României de întregul capital acumulat de aceştia de-a lungul istoriei, capital care a fost trecut, mai întâi, în proprietatea statului, prin Legea nr. 15/1990, apoi, prin aşa-zisa privatizare, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor şi a clientelei lor politice şi financiare.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a adopta legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern care au făcut posibilă îmbogăţirea guvernanţilor, prin jefuirea cetăţenilor de o mare parte a veniturilor acestora, prin inflaţie artificială, manipularea pieţelor de capital (vezi FNI, SAFI), falimentarea băncilor şi a întreprinderilor industriale, reducerea continuă a puterii de cumpărare a salariilor şi pensiilor.

Constituţia din 1991 nu i-a acordat statului român puterea de a tipări monedă, dar nici nu i-a interzis să tipărească monedă, astfel încât statul, prin Banca Naţională a României, a tipărit şi a aruncat pe piaţă atâţia bani câţi i-au trebuit pentru a genera o inflaţie galopantă, prin care salariile şi preţul forţei de muncă au fost aduse la unul din cele mai scăzute niveluri din lume, prin care întreprinderile româneşti au fost falimentate şi decapitalizate, astel încât să poată fi “trecute”, cvasigratuit, în proprietatea privată a guvernanţilor.

Constituţia din 1991 nu i-a acordat statului român puterea de a stabili nivelul dobânzilor la care banii tipăriţi de stat au fost puşi la dispoziţia sistemului bancar, nici nu i-a interzis, nu i-a impus vreo restricţie, sau vreo răspundere legată de nivelul acestor dobânzi, astfel încât statul, prin Banca Naţională a României, a impus, cu de la sine putere, niveluri ale dobânzilor de peste 100% pe an, care au contribuit şi ele la crearera inflaţiei artificiale, principalul instrument utilizat pentru jefuirea capitalului naţional, pentru reducerea valorii forţei de muncă şi a capitalului naţional, pentru sărăcirea populaţiei şi îmbogăţirea guvernanţilor.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a da legi prin care să reglementeze piaţa de capital, respectiv modul în care să fie efectuate oparaţiunile de vânzare-cumpărare a titlurilor de valoare – acţiuni, obligaţiuni, etc. Fără a avea această putere, statul a dat mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern pentru reglementarea pieţei de capital, care au permis ca sume băneşti uriaşe ale cetăţenilor să fie furate de excroci – SAFI, FNI – cu ajutorul instrumentelor acestei pieţe, instrumente create de stat, prin lege, regulamente, instrucţiuni, etc.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a da legi prin care să reglementeze circulaţia banilor în economie, prin care să reglementeze activitatea băncilor, a sistemului bancar. Fără a avea această putere de la popor, statul român a adoptat mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern prin care a permis Băncii Naţionale a României să falimenteze cea mai mare parte a băncilor cu capital de stat şi privat românesc (BANCOREX, BANCA AGRICOLĂ, BANKOOP, B.I.R., etc) şi aproape toate băncile populare înfiinţate după 1989.

Constituţia din 1991 nu a acordat statului român puterea de a avea proprietate privată, nici pe aceea de a fi proprietar de capital. Nici nu i-a interzis dreptul de a fi proprietar de capital. Nici nu i-a stabilit vreo răspundere pentru capitalul ajuns în proprietatea lui, a statului.

El, statul român, se autoîmproprietărise în 1990, prin Legea 15/1990, cu întregul capital acumulat de cetăţenii români până în 1989, încălcând prevederile Constituţiei în vigoare la acea dată.

Neavând nici o răspundere constituţională pentru capitalul naţional pe care şi l-a însuşit abuziv, statul român postdecembrist a făcut ce a vrut din acest capital, fără să dea vreo socoteală poporului, de la care furase capitalul: l-a devalizat, l-a vândut, la preţuri de nimic, cu sumele încasate şi-a plătit menţinerea la putere, i-a mituit pe salariaţi să se lase expropriaţi şi concediaţi.

Statul român postdecembrist s-a autodotat cu puterea de a pune pe grumazul cetăţeanului român cele mai grele impozite şi taxe de pe continent, deşi el, cetăţeanul român, tot datorită statului, are cele mai mici venituri.

Acest stat s-a autodotat cu puterea de a încălca, în mod sistematic, Constituţia, propriile legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, cu puterea de a încălca libertăţile şi drepturile cetăţenilor, fără să răspundă, în nici un fel, fără să dea socoteală în faţa cetăţenilor pentru abuzurile sale.

Este cunoscut modul fraudulos în care guvernanţii României au obţinut în octombrie, 2003, votarea Legii privind revizuirea Constituţiei.
Adevăratul motiv al revizuirii Constituţiei nu l-a constituit, nicidecum, aderarea la Uniunea Europeană, ci jaful, adică scoaterea la mezat, la vânzare, a unor importante componente ale avuţiei naţionale, care, conform Constituţiei din 1991, nu puteau fi înstrăinate.

“Scăpaseră” bogăţiile subsolului – aurul, uraniul, cărbunele, petrolul, gazele naturale, etc, ca şi apele – delta, lacurile, râurile, apele minerale.

Conform Constituţiei din 1991, făceau obiectul exclusiv al proprietăţii public – adică nu puteau fi înstrăinate, vândute – “bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public”.

Conform Constituţiei revizuite în 2003, fac obiectul proprietăţii publice “bogăţiile de interes public (deci nu de orice natură) ale subsolului, spaţiul aerian (nu şi căile de comunicaţii), apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional (deci nu toate apele, ci numai cele de interes naţional)”.

Cine va stabili care bogăţii ale subsolului nu sunt de interes public şi care ape nu sunt de interes naţional? Poporul? Nu. Statul. Cum? Prin legi adoptate de parlamentarii care au votat şi legile privatizării, şi legile care au falimentat băncile şi fondurile de investiţii, şi legile care au condus la înjumătăţirea salariilor şi pensiilor.

Statul român postdecembrist a fost de la început şi continuă să fie un stat autocratic, mafiot, care trebuie înlocuit cu opusul său, un stat democratic, un stat popular.

Doctrina populara-Dr Constantin COJOCARU
Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU

Românii din afara hotarelor: http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=82
Situatia României: criza identitara, politica, sociala, economica :
http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=228
Fonduri de documente : http://www.procesulcomunismului.com/mart...lt.asp.htm
Universul Romanesc.ORG: http://www.universulromanesc.org/biblio/
Procesul Comunismului: http://www.procesulcomunismului.com/
Tribuna BASARABIEI : http://www.tribuna-basarabiei.ro/
Românii din jurul României : http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/
G.I.D.-Romania : http://gid-romania.com/index.asp
Departamentul Romanilor de pretutindeni: http://www.dprp.gov.ro/
Nelinistea Generalilor: http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=156
RASCRUCEA : http://www.piatauniversitatii.com/forum/...=28&t=1065
Proiect pentru Romania-Dr. Constantin Cojocaru : http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=223
Varianta COJOCARU,site autor : http://www.variantacojocaru.ro/

Memorialul Durerii : http://www.memorialsighet.ro/
Cicerone IONITOIU: http://www.universulromanesc.com/member.php?u=23
Numai cine nu vrea, nu poate : http://www.youtube.com/watch?v=bcPnlxeIdSg]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1394 Sat, 24 Jul 2010 07:49:53 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1394 http://delibris.net/showthread.php?tid=1393 Thu, 22 Jul 2010 18:34:26 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1393 Numele meu este Iulia si niciodata nu am fost prea buna in a ma prezenta
Sunt din Turda, judetul Cluj si sunt innebunita dupa lectura.
Imi place foarte mult acest forum si sper sa ne intelegem cat mai bine.]]> Numele meu este Iulia si niciodata nu am fost prea buna in a ma prezenta
Sunt din Turda, judetul Cluj si sunt innebunita dupa lectura.
Imi place foarte mult acest forum si sper sa ne intelegem cat mai bine.]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1392 Thu, 22 Jul 2010 16:48:53 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1392 http://www.oddee.com/item_96527.aspx]]> http://www.oddee.com/item_96527.aspx]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1390 Tue, 20 Jul 2010 03:05:52 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1390 As I followed him regardless through the dark
I turned away from the back windows
….as he was waiting outside…
I was going to scream, but nothing came out
I walked slowly… dragging myself with exhaustion
Before I could blink he faded
He was feeding my insanity
This was wrong…so tempting
The seduction is a drug
I’m so messed up
I tried to erase to anger , but it was…so hard, knowing
My life means nothing anymore
….the pain was growing..
He bent over me in a strange protective way…
None of it made sense…
I was dying anyway…

Elena, from Elena&Oliviu,
Vampirism And The Rose (A Gothic Venture Beyond The Realms Of Love And Nightmare)
Part II. Angel Falls
Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2...%E2%80%9D/
http://oliviucraznic.wordpress.com/
http://fansf.wordpress.com/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfa...s-cosmarul]]> As I followed him regardless through the dark
I turned away from the back windows
….as he was waiting outside…
I was going to scream, but nothing came out
I walked slowly… dragging myself with exhaustion
Before I could blink he faded
He was feeding my insanity
This was wrong…so tempting
The seduction is a drug
I’m so messed up
I tried to erase to anger , but it was…so hard, knowing
My life means nothing anymore
….the pain was growing..
He bent over me in a strange protective way…
None of it made sense…
I was dying anyway…

Elena, from Elena&Oliviu,
Vampirism And The Rose (A Gothic Venture Beyond The Realms Of Love And Nightmare)
Part II. Angel Falls
Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2...%E2%80%9D/
http://oliviucraznic.wordpress.com/
http://fansf.wordpress.com/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfa...s-cosmarul]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1389 Tue, 20 Jul 2010 03:03:49 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1389 Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

...Şi la sfârşit au mai rămas întrebările
– Ioana Lăzărescu, recenzie –


Această istorisire (pe care o putem considera fie un reportaj-rezumat al reprezentărilor despre Bine şi Rău în spaţiul european, fie chiar un coşmar – care la rândul său ne pune faţă în faţă cu reprezentarea) pune problema vulnerabilităţii fiinţei umane înaintea Răului şi înaintea ei înseşi. Contextul socio-cultural în care ne găsim aşază sub semnul întrebării noţiuni abstracte şi categorice precum binele şi răul, le relativizează şi chiar le pune pecetea desuetudinii. Volumul de faţă readuce în discuţie această temă clasică, pornind de la premisa că Binele şi Răul există în egală măsură, şi ridicând întrebarea utilităţii(!) lor. Şi tocmai aceasta este miza pe care volumul speră să o câştige în ochii versaţi ai cititorului postmodern: mai este binele o valoare absolută (deci un scop în sine) sau a devenit o valoare-mijloc? Şi pentru oricare dintre răspunsurile posibile, ce gen de comportament, ce fapte ne pot măcar preveni dezintegrarea, dacă la integritate nu mai putem spera, fie pentru că este peste puterea noastră, fie pentru că am pierdut-o cu desăvârşire?

Deoarece am adus în discuţie problema utilităţii, voi atrage atenţia asupra acestui tip de etică pe întreg parcursul romanului, precum şi asupra polemicii cu etica deontologică. Conform principiului utilitarist al fericirii celei mai mari pentru cât mai mulţi indivizi, s-ar putea spune că inchizitorul alege vătămarea unei singure persoane în scopul salvării tuturor celor care mai puteau fi salvaţi. Însă acest act, de o importanţă vitală, se bazează pe o ipoteză greşită, şi astfel se năruie şi ultimul punct de sprijin. În cele din urmă, faptele sunt cele care produc efecte în Castelul Ultimelor Turnuri, iar faptul acestei ucideri îi pătează pe toţi cu sânge nevinovat (căci toţi participă la crimă, chiar dacă unii doar prin necontestarea ei) şi are urmări catastrofale: acum devin cu adevărat vulnerabili înaintea Răului.

Cât despre greşeli, acestea sunt presărate peste tot încă de la bun început, pornind de la o scrisoare care ajunge mult prea târziu la destinatar şi rămâne nedeschisă, devenind din ce în ce mai grave, până la greşelile în identificarea vinovatului, cauzate, la rândul lor de alte greşeli în urma cărora personajele apucă pe căi facile şi înşelătoare. Ca şi în specia literară tragică, odată ivită eroarea umană, parcursul ei nu mai poate fi controlat, perpetuându-se şi amplificându-se până la consumarea totală a celor care greşesc. În cheia eticii consecvenţialiste mai sus menţionate, greşelile sunt plătite cu vârf şi îndesat, fie ele voluntare sau nu, conştiente sau nu. Contextul în care sunt comise aceste erori este unul care le nutreşte: slăbirea autorităţii centrale laice, imaginea bisericilor neîngrijite, trimit către ideea unui tărâm uitat de lume şi mai ales de Dumnezeu, un tărâm al nimănui, predispus la nereguli şi vulnerabil, un tărâm în care virtualităţile sunt libere să devină manifeste, indiferent de tabăra din care fac parte.

În consecinţă, primele care se grăbesc să se manifeste sunt forţele Răului, întrupându-se în creaturi vii sau moarte, rapide sau încete, antropomorfe sau zoomorfe sau la graniţa dintre cele două, dotate sau nu cu inteligenţă. Ceea ce le uneşte este, odată cu esenţa malefică din care provin, absurditatea, dovedită prin lipsa de personalitate a acestor creaturi (toate fiind doar unelte ale Răului), prin lipsa unei motivaţii reale pentru acţiunile lor (cu excepţia naturii lor propriu-zise, ceea ce aruncă explicaţia în tautologie), şi prin însăşi această abundenţă de forme în care Răul se manifestă, fiecare dintre ele nejustificabilă şi arbitrară. Este drept că există o evoluţie a manifestărilor de la nivel pur uman către nivelul supranatural, precum şi o scară a complexităţii acestor manifestări (de la nelapsi la slujitorii lunii pline la nosephoros la Diavol), însă oricare ar fi relaţiile dintre aceste forme ale Răului, oricât de bine ar fi organizate în ierarhii, justificarea lor din interiorul acestui sistem (deci prin ele însele) rămâne tautologică, nereuşind să le explice rostul şi, în final, absurdul existenţei lor iese la suprafaţă.

Fără a detalia aici relaţia dintre Rău şi Diavol, trebuie menţionată prezenţa prin excelenţă fizică a Diavolului ca fiinţă materială cu puteri superioare, spirituală fiind doar influenţa lui asupra persoanjelor. Chiar dacă Diavolul nu apare niciodată în persoană, acest lucru pare oricând posibil, iar primul efect vizibil apare în urma acţiunilor odraslelor sale. Un al doilea exemplu al efectelor produse de Diavol ar fi tratatele de demonolatrie: aceste cărţi interzise, care aduc cunştinţe nepermise, promit puterea şi conferă iluzia ei, fiind de fapt un mijloc către pierzanie. Dacă aceaste cărţi au cu adevărat o putere proprie, aceasta stă în tentaţia pe care o exercită asupra tuturor, făcându-i şi mai vulnerabili decât au fost atunci când au cedat prima oară atracţiei lor. Mai mult, dacă aceste personaje ar fi unele puternice, nu ar mai fi căutat puterea în exteriorul lor, şi este de la sine înţeles că nici nu s-ar fi lăsat ispitite de aceste tratate.

Pentru că am ajuns la subiectul personajelor şi al slăbiciunilor lor, trebuie spus că aceste slăbiciuni sunt cele care le aduc în cele din urmă pierzania, pe calea erorilor de raţionament, induse unora din partea celorlalţi şi din toate direcţiile. Mai trebuie spus că toate personajele, cu o unică excepţie, au cel puţin câte o slăbiciune, câte o hibă în caracter, iar descoperirea acestora cade în seama cititorului. Voi atrage atenţia doar asupra faptului că aceste imperfecţiuni conturează personaje multifaţetate, unele dintre ele chiar disipate, scindate, fiecare având o tară majoră (mânia, diletantismul, lipsa de har) în jurul căreia gravitează altele mai mici.

O altă întrebare care se ridică este cea privind relaţia dintre erotism şi moarte. Cu excepţia unui singur personaj, erotismul este sinonim cu damnarea. Însuşi focul care mistuie rugurile şi „linge carnea”. Dacă trasăm corespondenţa hrănire-devorare-sexualitate-moarte (în orice ordine le-am înşirui, căci ele decurg unele din celelalte), unde se încadrează personajele în acest sistem? Şi, mai ales, unde ne încadrăm noi înşine, între aceste limite care, la extremă, se ating? Nu intenţionez să aduc argumente în favoarea unui comportament sau a altuia cu ajutorul acestor personaje, însă problema semnificaţiei tuturor actelor noastre se ridică aproape de la sine.

Invit cititorul să-şi răspundă la aceste întrebări şi la cele de mai sus, pentru a discuta în continuare imageria focului, prezentă atât în diferite momente presărate în acţiune. Înainte de a deschide acest demers trebuie amintită valoarea mistică atribuită focului în viaţa spirituală încă de dinaintea descoperirii lui. Dintre numeroasele valenţe care i-au fost atribuite, aici interesează două dintre ele: focul eshatologic şi focul purificator. Cel dintâi este focul care aprinde şi apoi mistuie rugurile (şi pe cei cărora le erau destinate, desigur), un foc distrugător, care deşi nu are consecinţe integrale la nivel cosmic, anihilează microuniversuri personale. Mai mult, acest instrument divin prin excelenţă este greşit întrebuinţat şi va conduce la anihilarea cel puţin spirituală a tuturor personajelor, mai puţin unul singur. Există şi instanţa unui foc purificator – variantă a focului eshatologic, dar cu un rol pozitiv, de igienizare spirituală. Putem conchide că focul este un personaj de sine stătător, o fiinţă între materie şi spirit nu numai prin starea de agregare, ci şi prin condiţia de punte între lumi, de trimis al lui Dumnezeu să avertizeze împotriva a ceea ce avea să se întâmple. Însă, ca şi alte semne, nici acest instrument nu este înţeles aşa cum trebuie şi nu este folosit în scopul căruia îi era destinat.

Despre eroarea umană şi despre absurd am mai vorbit, precum şi despre similitudinile cu tragismul antic, iar aici voi scoate în evidenţă deosebirea că nu destinul declanşează evenimentele, ca în tragedia antică, ci de către un personaj anume, în dorinţa sa autodistructivă de a găsi noi provocări şi, în cele din urmă, pieirea, iar personajele nu cu destinul implacabil se luptă, ci cu Răul implacabil, ceea ce conferă luptei lor o direcţie şi un sens. Este demn de menţionat că, în ciuda tuturor erorilor comise, niciunul dintre personaje nu are îndoieli în privinţa a ce trebuie făcut şi în privinţa încadrării proprii în morală. Dacă astăzi relaţiile de prietenie sau duşmănie sunt tot mai neclare, nu acesta este şi cazul celor prinşi în Castelul Ultimelor Turnuri: acolo fiecăruia îi era foarte clar ce este bine şi rău, ce trebuie şi ce nu trebuie, înscriindu-se foarte precis între aceste imperative. Tot ce au reuşit însă personajele a fost, în cuvintele autorului, să facă ceea ce trebuie, cui nu trebuia.

În final, problema care se pune este nu dacă aceste reprezentări sunt conforme cu realitatea, ci din ce motive au apărut ele? Căror nevoi ale mentalului uman răspund ele? Din ce motive au supravieţuit aceste reprezentări de-a lungul secolelor? Căci nu putem reduce totul la senzaţional şi divertisment, precum nu putem nici să ne abţinem să le probăm măcar veridicitatea.

Ioana Lăzărescu

Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://fansf.wordpress.com/
http://www.agentiadecarte.ro/2010/05/un-...-malefice/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfa...s-cosmarul]]> Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

...Şi la sfârşit au mai rămas întrebările
– Ioana Lăzărescu, recenzie –


Această istorisire (pe care o putem considera fie un reportaj-rezumat al reprezentărilor despre Bine şi Rău în spaţiul european, fie chiar un coşmar – care la rândul său ne pune faţă în faţă cu reprezentarea) pune problema vulnerabilităţii fiinţei umane înaintea Răului şi înaintea ei înseşi. Contextul socio-cultural în care ne găsim aşază sub semnul întrebării noţiuni abstracte şi categorice precum binele şi răul, le relativizează şi chiar le pune pecetea desuetudinii. Volumul de faţă readuce în discuţie această temă clasică, pornind de la premisa că Binele şi Răul există în egală măsură, şi ridicând întrebarea utilităţii(!) lor. Şi tocmai aceasta este miza pe care volumul speră să o câştige în ochii versaţi ai cititorului postmodern: mai este binele o valoare absolută (deci un scop în sine) sau a devenit o valoare-mijloc? Şi pentru oricare dintre răspunsurile posibile, ce gen de comportament, ce fapte ne pot măcar preveni dezintegrarea, dacă la integritate nu mai putem spera, fie pentru că este peste puterea noastră, fie pentru că am pierdut-o cu desăvârşire?

Deoarece am adus în discuţie problema utilităţii, voi atrage atenţia asupra acestui tip de etică pe întreg parcursul romanului, precum şi asupra polemicii cu etica deontologică. Conform principiului utilitarist al fericirii celei mai mari pentru cât mai mulţi indivizi, s-ar putea spune că inchizitorul alege vătămarea unei singure persoane în scopul salvării tuturor celor care mai puteau fi salvaţi. Însă acest act, de o importanţă vitală, se bazează pe o ipoteză greşită, şi astfel se năruie şi ultimul punct de sprijin. În cele din urmă, faptele sunt cele care produc efecte în Castelul Ultimelor Turnuri, iar faptul acestei ucideri îi pătează pe toţi cu sânge nevinovat (căci toţi participă la crimă, chiar dacă unii doar prin necontestarea ei) şi are urmări catastrofale: acum devin cu adevărat vulnerabili înaintea Răului.

Cât despre greşeli, acestea sunt presărate peste tot încă de la bun început, pornind de la o scrisoare care ajunge mult prea târziu la destinatar şi rămâne nedeschisă, devenind din ce în ce mai grave, până la greşelile în identificarea vinovatului, cauzate, la rândul lor de alte greşeli în urma cărora personajele apucă pe căi facile şi înşelătoare. Ca şi în specia literară tragică, odată ivită eroarea umană, parcursul ei nu mai poate fi controlat, perpetuându-se şi amplificându-se până la consumarea totală a celor care greşesc. În cheia eticii consecvenţialiste mai sus menţionate, greşelile sunt plătite cu vârf şi îndesat, fie ele voluntare sau nu, conştiente sau nu. Contextul în care sunt comise aceste erori este unul care le nutreşte: slăbirea autorităţii centrale laice, imaginea bisericilor neîngrijite, trimit către ideea unui tărâm uitat de lume şi mai ales de Dumnezeu, un tărâm al nimănui, predispus la nereguli şi vulnerabil, un tărâm în care virtualităţile sunt libere să devină manifeste, indiferent de tabăra din care fac parte.

În consecinţă, primele care se grăbesc să se manifeste sunt forţele Răului, întrupându-se în creaturi vii sau moarte, rapide sau încete, antropomorfe sau zoomorfe sau la graniţa dintre cele două, dotate sau nu cu inteligenţă. Ceea ce le uneşte este, odată cu esenţa malefică din care provin, absurditatea, dovedită prin lipsa de personalitate a acestor creaturi (toate fiind doar unelte ale Răului), prin lipsa unei motivaţii reale pentru acţiunile lor (cu excepţia naturii lor propriu-zise, ceea ce aruncă explicaţia în tautologie), şi prin însăşi această abundenţă de forme în care Răul se manifestă, fiecare dintre ele nejustificabilă şi arbitrară. Este drept că există o evoluţie a manifestărilor de la nivel pur uman către nivelul supranatural, precum şi o scară a complexităţii acestor manifestări (de la nelapsi la slujitorii lunii pline la nosephoros la Diavol), însă oricare ar fi relaţiile dintre aceste forme ale Răului, oricât de bine ar fi organizate în ierarhii, justificarea lor din interiorul acestui sistem (deci prin ele însele) rămâne tautologică, nereuşind să le explice rostul şi, în final, absurdul existenţei lor iese la suprafaţă.

Fără a detalia aici relaţia dintre Rău şi Diavol, trebuie menţionată prezenţa prin excelenţă fizică a Diavolului ca fiinţă materială cu puteri superioare, spirituală fiind doar influenţa lui asupra persoanjelor. Chiar dacă Diavolul nu apare niciodată în persoană, acest lucru pare oricând posibil, iar primul efect vizibil apare în urma acţiunilor odraslelor sale. Un al doilea exemplu al efectelor produse de Diavol ar fi tratatele de demonolatrie: aceste cărţi interzise, care aduc cunştinţe nepermise, promit puterea şi conferă iluzia ei, fiind de fapt un mijloc către pierzanie. Dacă aceaste cărţi au cu adevărat o putere proprie, aceasta stă în tentaţia pe care o exercită asupra tuturor, făcându-i şi mai vulnerabili decât au fost atunci când au cedat prima oară atracţiei lor. Mai mult, dacă aceste personaje ar fi unele puternice, nu ar mai fi căutat puterea în exteriorul lor, şi este de la sine înţeles că nici nu s-ar fi lăsat ispitite de aceste tratate.

Pentru că am ajuns la subiectul personajelor şi al slăbiciunilor lor, trebuie spus că aceste slăbiciuni sunt cele care le aduc în cele din urmă pierzania, pe calea erorilor de raţionament, induse unora din partea celorlalţi şi din toate direcţiile. Mai trebuie spus că toate personajele, cu o unică excepţie, au cel puţin câte o slăbiciune, câte o hibă în caracter, iar descoperirea acestora cade în seama cititorului. Voi atrage atenţia doar asupra faptului că aceste imperfecţiuni conturează personaje multifaţetate, unele dintre ele chiar disipate, scindate, fiecare având o tară majoră (mânia, diletantismul, lipsa de har) în jurul căreia gravitează altele mai mici.

O altă întrebare care se ridică este cea privind relaţia dintre erotism şi moarte. Cu excepţia unui singur personaj, erotismul este sinonim cu damnarea. Însuşi focul care mistuie rugurile şi „linge carnea”. Dacă trasăm corespondenţa hrănire-devorare-sexualitate-moarte (în orice ordine le-am înşirui, căci ele decurg unele din celelalte), unde se încadrează personajele în acest sistem? Şi, mai ales, unde ne încadrăm noi înşine, între aceste limite care, la extremă, se ating? Nu intenţionez să aduc argumente în favoarea unui comportament sau a altuia cu ajutorul acestor personaje, însă problema semnificaţiei tuturor actelor noastre se ridică aproape de la sine.

Invit cititorul să-şi răspundă la aceste întrebări şi la cele de mai sus, pentru a discuta în continuare imageria focului, prezentă atât în diferite momente presărate în acţiune. Înainte de a deschide acest demers trebuie amintită valoarea mistică atribuită focului în viaţa spirituală încă de dinaintea descoperirii lui. Dintre numeroasele valenţe care i-au fost atribuite, aici interesează două dintre ele: focul eshatologic şi focul purificator. Cel dintâi este focul care aprinde şi apoi mistuie rugurile (şi pe cei cărora le erau destinate, desigur), un foc distrugător, care deşi nu are consecinţe integrale la nivel cosmic, anihilează microuniversuri personale. Mai mult, acest instrument divin prin excelenţă este greşit întrebuinţat şi va conduce la anihilarea cel puţin spirituală a tuturor personajelor, mai puţin unul singur. Există şi instanţa unui foc purificator – variantă a focului eshatologic, dar cu un rol pozitiv, de igienizare spirituală. Putem conchide că focul este un personaj de sine stătător, o fiinţă între materie şi spirit nu numai prin starea de agregare, ci şi prin condiţia de punte între lumi, de trimis al lui Dumnezeu să avertizeze împotriva a ceea ce avea să se întâmple. Însă, ca şi alte semne, nici acest instrument nu este înţeles aşa cum trebuie şi nu este folosit în scopul căruia îi era destinat.

Despre eroarea umană şi despre absurd am mai vorbit, precum şi despre similitudinile cu tragismul antic, iar aici voi scoate în evidenţă deosebirea că nu destinul declanşează evenimentele, ca în tragedia antică, ci de către un personaj anume, în dorinţa sa autodistructivă de a găsi noi provocări şi, în cele din urmă, pieirea, iar personajele nu cu destinul implacabil se luptă, ci cu Răul implacabil, ceea ce conferă luptei lor o direcţie şi un sens. Este demn de menţionat că, în ciuda tuturor erorilor comise, niciunul dintre personaje nu are îndoieli în privinţa a ce trebuie făcut şi în privinţa încadrării proprii în morală. Dacă astăzi relaţiile de prietenie sau duşmănie sunt tot mai neclare, nu acesta este şi cazul celor prinşi în Castelul Ultimelor Turnuri: acolo fiecăruia îi era foarte clar ce este bine şi rău, ce trebuie şi ce nu trebuie, înscriindu-se foarte precis între aceste imperative. Tot ce au reuşit însă personajele a fost, în cuvintele autorului, să facă ceea ce trebuie, cui nu trebuia.

În final, problema care se pune este nu dacă aceste reprezentări sunt conforme cu realitatea, ci din ce motive au apărut ele? Căror nevoi ale mentalului uman răspund ele? Din ce motive au supravieţuit aceste reprezentări de-a lungul secolelor? Căci nu putem reduce totul la senzaţional şi divertisment, precum nu putem nici să ne abţinem să le probăm măcar veridicitatea.

Ioana Lăzărescu

Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://fansf.wordpress.com/
http://www.agentiadecarte.ro/2010/05/un-...-malefice/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfa...s-cosmarul]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1388 Tue, 20 Jul 2010 03:00:39 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1388 ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

Editura Vremea 2010
Librăriile Eminescu, Sadoveanu, Humanitas etc.
Site-urile Tamada.ro, Editura Vremea, Depozitul de cărţi etc.

Capitolul 32. O cină cu mireasa nopţii

– Intraţi, ne spuse Giulianna Sellini.
Purta în păr o diademă de argint cu rubine. Rochia neagră ca noaptea cădea în valuri pe trupul ei minunat, lăsând în urmă o trenă lungă de aproape un metru şi jumătate. O capă uşoară, azurie, era prinsă pe umărul ei cu o broşă înfăţişând un corb alb, iar pe gâtul delicat îi sclipea un colier de perle.
Bineînţeles, şi noi îmbrăcaserăm ceva adecvat. După ce căpitanul gărzilor golise curtea, cerând fiecărui oaspete să rămână în camera lui, şi ne privise cu ochii holbaţi hainele murdare de pământ, de sânge şi vomă, făcuserăm fiecare câte o baie fierbinte şi ne pusesem un rând de haine noi. Purtam o cămaşă neagră cu şireturi şi pantaloni largi asortaţi, o centură cu catarama mare şi însemnele casei mele – scorpionul negru pe fond de jad şi trandafirul galben – şi o pelerină albastru-închis. Vincennes alesese pentru ocazie un costum foarte frumos, de un alb strălucitor, cu uşoare modele roşii-aprins pe piept şi pe umeri. Deasupra aruncase o manta simplă, maro.
La îndemnul lui Albert de Guy, decisesem să o invităm pe contesă la masă, încercând totodată să mai scoatem câte ceva de la ea. Vincennes trebuia de asemenea să ajungă cumva la Max Schwartz prin intermediul marchizei. Practic, ne aşteptam ca duşmanul nostru, odată odraslele sale distruse, să facă vreun gest necugetat care să îl dea de gol, ori să pregătească vreo ripostă. În plus, trebuia să fim cu ochii în patru la cei trei bolnavi care mai erau, chiar dacă starea acestora era relativ bună. Domnişoara Monique părea aproape vindecată, mai având doar o uşoară stare febrilă. Soldatul din gardă era puţin mai bine ca la început, cu o umflătură uşoară care începuse, parţial, să se retragă. Amantul contesei îşi revenise cât de cât în urma îngrijirilor şi rugăciunilor şi se spera că boala lui va evolua fără probleme mari înspre vindecare.
Vincennes reuşise să treacă destul de bine peste ce se întâmplase, în ciuda faptului că participase la evenimente mult mai activ decât mine. E drept, când ne întorsesem, străbătuserăm fără o vorbă curtea pietruită şi cenuşie, cu capetele plecate în piept, astfel că am crezut că e la fel de şocat ca mine. Cumva însă vicontele se mobilizase, şi când ne despărţisem la uşa camerei lui îmi strânsese mâna şi, cu vechea lui căutătură hotărâtă, mi se adresase:
– Ţin’te bine, amice. O scoatem noi la capăt cumva.
Eram prea puţin convins. În vreme ce mă curăţam cu grijă, chipul suav al vicontesei de Valois plutea în faţa ochilor mei iar stomacul mi se contracta de spaimă. I-am mulţumit lui Dumnezeu – eu, care nu mergeam niciodată la Biserică – pentru faptul că tatăl ei era un om capabil şi hotărât, mult mai potrivit să o protejeze decât mine. Mai târziu am îngenunchiat şi m-am rugat pentru ea, cu capul în piept şi ochii închişi, aşa cum nicicând nu o mai făcusem şi cum ştiam că aveam să o fac în fiecare zi de acum încolo, până la deznodământ.
– Luaţi loc, ne spuse contesa, măsurându-ne cu o privire plină de interes. Pe masa frumos aranjată se afla vin negru de Anjou, şi mai multe delicatese exotice. Se găsea, desigur, şi carne proaspătă de cerb, dar nici eu nici Vincennes nu aveam să mâncăm carne.
Am mulţumit pentru amabilitate şi ne-am aşezat. Contesa întinse paharul şi, galant, prietenul meu i-l umplu cu dibăcie. Sellini refuzase să vină în sala comună sau în una din camerele noastre, oferindu-se să ne primească la ea. Presupun că prefera să joace pe teren propriu.
– Aşadar, dragii mei, spuse după ce ciocnirăm, cu ce vă pot fi de folos... din nou?...
Am remarcat imediat că nu întrebase ce s-a petrecut dincolo de ziduri. Oare ştia?... Şi dacă da, ce anume însemna asta?...
– Dragă contesă, începu Vincennes cu prudenţă, ceea ce ne-ar interesa mai întâi... este ce ştii despre Conrad Lorenz.
Tânăra se strâmbă.
– Nu l-am citit, dacă la asta vreţi să ajungeţi. Am încercat la un moment dat să achiziţionez unul din Bestiarele sale, dar preţul era prea mare. Şi credeţi-mă, nu sunt lipsită de resurse financiare. A trebuit însă să mă mulţumesc cu două grimmare negre şi cu un compendium al lui Polonius Deptus. Dilum demonicum, bănuiesc că aţi auzit de el.
Bineînţeles că nu auzisem. Contesa continuă:
– Am avut o ... cunoştinţă (şi nu ne scăpă pauza pe care o făcuse înainte de a alege termenul) care susţinea că a parcurs două din tratatele lui, Drumul spre damnare şi Intestinele viilor. O dată mi-a fost prezentată o pictură semnată C.L., care putea foarte bine să îi aparţină. Reproducere, desigur. Conrad Lorenz pictează numai pe oase de om.
– Picta, o corectă Vincennes. Omul e mort.
Sellini îl privi fix.
– Este, oare?... Unii susţin că e nemuritor. Că cel care a murit pe roată în beciurile Inchiziţiei nu era decât o construcţie. Conrad se pricepea la aşa ceva.
– L-au desfăcut după moarte. Vincennes o privea cu atenţie şi eu la fel. În stomac i-au găsit rămăşiţe umane. Era Lorenz.
Contesa dădu din umeri.
– Oricum ar fi, puţină lume crede asta, iar operele sale sunt greu de găsit. Iar cele peste care dai, sunt scumpe şi nu cred că sunt autentice.
– E totdeauna bine să fii sceptic când e vorba de astfel de lucruri, acceptă prietenul meu. Marinarii din porturile Sumerului vând sirene împăiate, garantând satisfacerea plăcerilor sexuale, cu jumătate de ducat bucata. Se pare că sunt de fapt busturi de maimuţă din Insule, cu părul scos fir cu fir şi cusute cu grijă de o coadă de peşte mai mare. O verişoară de-a mea – altminteri fată de treabă – susţine că în pădurile de pe domeniile ei trăieşte o manticoră. Se jură oricând că i-a văzut de mai multe ori blana portocalie şi chipul zbârcit şi răutăcios, pe când se furişa în sat ca să răpească copiii. A cumpărat chiar un antidot verde pentru veninul ei, de la un soi de vraci care trăia într-o grotă. În cele din urmă sticla cu antidot s-a dovedit a fi doar apă colorată, iar vraciul un mincinos. Nu ştiu nimic despre manticoră, dar ea spune că încă se mai află acolo şi că în nopţile geroase de iarnă vine şi îi zgârie la geam, şoptindu-i promisiuni mincinoase ca să o lase să intre.
Sellini îl asculta cu atenţie, înclinându-şi capul aprobator.
– Poţi să mă crezi, viconte, că ştiu foarte bine toate lucrurile acestea. Tocmai de aceea sunt prudentă mereu. Îndrăznesc însă să sper că mă pricep suficient la ştiinţele nopţii pentru a diferenţia originalul de fals, chiar dacă este făcut de un maestru. Eu însămi am dat în vileag mai multe înşelătorii, inclusiv pe şarlatanul acela de Giacomo Bavur, care confecţiona ectoplasmă şi o vomita la şedinţe însoţită de ghemotoace scârboase de păr, înspăimântând groaznic audienţa credulă.
Contesa vorbea degajat şi foarte sigură pe ea. Dar felul în care povestea era total diferit de cel în care relata Von Walter, ceea ce mă făcu suspicios. Neamţul vorbea din afară, ca un om care văzuse multe şi era prudent şi îngrijorat. Giulianna Sellini părea însă că are informaţii dinăuntru, ca şi cum ar fi fost implicată, până la un punct, în toate acestea. Dintrodată, zvonurile despre ea nu îmi mai păreau atât de absurde. M-am uitat la ochii ei albaştri, adânci, ochi de otrăvitor sau de necromant, şi la părul şi rochia de culoarea iadului şi m-am speriat.
Tânăra femeie păru să observe şi surâse maliţios.
– Mă suspectezi, cavalere?...
– Prietenul meu nu e obişnuit cu lucruri de-astea, interveni Vincennes repede. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii pe domeniile lui, pictând şi visând la fecioare neprihănite. E mai sensibil.
Îl descrisese întocmai pe Armand de Courtray. Contesa izbuci într-un hohot de râs cristalin, dându-şi capul pe spate şi scuturându-şi înveselită părul bogat.
– Zău aşa, viconte, nu prea îl văd pe amicul tău cu o pensulă în mână. Însă – şi aici râsul ei se transformă într-un chicotit, în vreme ce în ochi îi sclipeau stele – sunt convinsă că s-ar descurca foarte bine cu un pistol.
Am privit-o neclintit, întebându-mă cât de multe ştie. Dacă Chalais ar fi fost de faţă, şi-ar fi amintit imediat unde auzise numele meu. Dar ea continuă să chicotească, privindu-mă pe sub gene, şi am presupus că era o coincidenţă. Nu avea cum să ştie nimic.
– Nu vă suspectez, doamnă, am spus pentru a-i abate atenţia, dar trebuie să recunoaşteţi că spuneţi lucruri interesante.
– Sunt o persoană interesantă. Dar tot nu mi-aţi spus unde vreţi să ajungeţi, şi nici ce aţi găsit azi-dimineaţă dincolo de zid. Deşi pot să-mi imaginez prea bine.
Vincennes trecu cu eleganţă peste întrebările sugerate.
– Am fi dorit să ştim, cu precădere, ce scrie Conrad Lorenz despre pentagrame, dacă nu vă este cu supărare.
– Au apărut?... întrebă Sellini, dintrodată interesată.
– Domnişoara Monique a văzut una în fruntea lui Thaddeus Beaummont, spuse prietenul meu ridicând din umeri. Deci, da, s-ar putea spune că au apărut.
Contesa îşi coborî pleoapele o secundă. Se gândea.
– Nu pot să vă ajut cu nimic în privinţa lui Lorenz, spuse într-un târziu. Semnificaţiile pentagramei pot fi diverse. Uneori, cei care se închină la Împăratul Muştelor îşi fac un astfel de semn pe frunte sau piept ori la încheietura mâinii, cu fierul roşu. De obicei în timpul ritualurilor. Alţii, care practică magia aşa-zis benefică, pretind că un astfel de desen şi incantaţiile potrivite pot să te apere de Rău. Sfinţia Sa însă o să vă spună că nu există magie benefică. Cel care cheamă un demon să îl apere de altul o să ardă în Iad.
– Biserica a avut totdeauna o lipsă de înţelegere faţă de demoni, nu se putu abţine Vincennes.
Ochii albaştri îl fulgerară.
– Credeţi ce doriţi, domnule, dar eu una nu întreb de unde îmi vine ajutorul atunci când sunt ajutată.
– Poate ar trebui să întrebaţi, zise prietenul meu.
– Poate voi ar trebui să întrebaţi, spuse ea, şi în cameră era rece şi frig, de parcă diavolul stinsese focul. Dar focul ardea.
Câteva clipe am păstrat cu toţii o linişte neplăcută, pe care până la urmă o sparse, evident, Vincennes.
– În fine, zise el zâmbind forţat, ne-aţi vorbit despre însemne arse sau desenate. Dar aici a fost un fel de viziune. Preotul nu are nimic pe frunte, vă asigur.
– Nimic ce aţi putea voi vedea, în orice caz. Giulianna Sellini se ridică de la masă şi se îndreptă spre fereastră. Se însera. Semnul ne arată cu certitudine că cel care îl poartă a fost atins, într-un fel sau altul, de rău. Cel care a văzut semnul poate să fie un sfânt sau o persoană asemănătoare cu cea însemnată. Părerea mea e că boala a făcut-o pe fată să poată vedea şi alte fiinţe care au fost supuse aceleiaşi influenţe ca ea, ori uneia asemănătoare. Ce v-a zis Von Walter despre steaua cu cinci colţuri?...
– Ne-a spus să ne ferim de cel care o poartă, am răspuns.
– Păi, zise ea şi umbra îi tremura pe perete în lumina lumânării, eu i-aş asculta sfatul. Ţineţi-vă departe de Thaddeus Beaummont.

(Va urma)

Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2...%E2%80%9D/
http://www.bookblog.ro/sf/bookfest-2010-...ansari-sf/
http://oliviucraznic.wordpress.com/
http://fansf.wordpress.com/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfa...s-cosmarul]]> ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

Editura Vremea 2010
Librăriile Eminescu, Sadoveanu, Humanitas etc.
Site-urile Tamada.ro, Editura Vremea, Depozitul de cărţi etc.

Capitolul 32. O cină cu mireasa nopţii

– Intraţi, ne spuse Giulianna Sellini.
Purta în păr o diademă de argint cu rubine. Rochia neagră ca noaptea cădea în valuri pe trupul ei minunat, lăsând în urmă o trenă lungă de aproape un metru şi jumătate. O capă uşoară, azurie, era prinsă pe umărul ei cu o broşă înfăţişând un corb alb, iar pe gâtul delicat îi sclipea un colier de perle.
Bineînţeles, şi noi îmbrăcaserăm ceva adecvat. După ce căpitanul gărzilor golise curtea, cerând fiecărui oaspete să rămână în camera lui, şi ne privise cu ochii holbaţi hainele murdare de pământ, de sânge şi vomă, făcuserăm fiecare câte o baie fierbinte şi ne pusesem un rând de haine noi. Purtam o cămaşă neagră cu şireturi şi pantaloni largi asortaţi, o centură cu catarama mare şi însemnele casei mele – scorpionul negru pe fond de jad şi trandafirul galben – şi o pelerină albastru-închis. Vincennes alesese pentru ocazie un costum foarte frumos, de un alb strălucitor, cu uşoare modele roşii-aprins pe piept şi pe umeri. Deasupra aruncase o manta simplă, maro.
La îndemnul lui Albert de Guy, decisesem să o invităm pe contesă la masă, încercând totodată să mai scoatem câte ceva de la ea. Vincennes trebuia de asemenea să ajungă cumva la Max Schwartz prin intermediul marchizei. Practic, ne aşteptam ca duşmanul nostru, odată odraslele sale distruse, să facă vreun gest necugetat care să îl dea de gol, ori să pregătească vreo ripostă. În plus, trebuia să fim cu ochii în patru la cei trei bolnavi care mai erau, chiar dacă starea acestora era relativ bună. Domnişoara Monique părea aproape vindecată, mai având doar o uşoară stare febrilă. Soldatul din gardă era puţin mai bine ca la început, cu o umflătură uşoară care începuse, parţial, să se retragă. Amantul contesei îşi revenise cât de cât în urma îngrijirilor şi rugăciunilor şi se spera că boala lui va evolua fără probleme mari înspre vindecare.
Vincennes reuşise să treacă destul de bine peste ce se întâmplase, în ciuda faptului că participase la evenimente mult mai activ decât mine. E drept, când ne întorsesem, străbătuserăm fără o vorbă curtea pietruită şi cenuşie, cu capetele plecate în piept, astfel că am crezut că e la fel de şocat ca mine. Cumva însă vicontele se mobilizase, şi când ne despărţisem la uşa camerei lui îmi strânsese mâna şi, cu vechea lui căutătură hotărâtă, mi se adresase:
– Ţin’te bine, amice. O scoatem noi la capăt cumva.
Eram prea puţin convins. În vreme ce mă curăţam cu grijă, chipul suav al vicontesei de Valois plutea în faţa ochilor mei iar stomacul mi se contracta de spaimă. I-am mulţumit lui Dumnezeu – eu, care nu mergeam niciodată la Biserică – pentru faptul că tatăl ei era un om capabil şi hotărât, mult mai potrivit să o protejeze decât mine. Mai târziu am îngenunchiat şi m-am rugat pentru ea, cu capul în piept şi ochii închişi, aşa cum nicicând nu o mai făcusem şi cum ştiam că aveam să o fac în fiecare zi de acum încolo, până la deznodământ.
– Luaţi loc, ne spuse contesa, măsurându-ne cu o privire plină de interes. Pe masa frumos aranjată se afla vin negru de Anjou, şi mai multe delicatese exotice. Se găsea, desigur, şi carne proaspătă de cerb, dar nici eu nici Vincennes nu aveam să mâncăm carne.
Am mulţumit pentru amabilitate şi ne-am aşezat. Contesa întinse paharul şi, galant, prietenul meu i-l umplu cu dibăcie. Sellini refuzase să vină în sala comună sau în una din camerele noastre, oferindu-se să ne primească la ea. Presupun că prefera să joace pe teren propriu.
– Aşadar, dragii mei, spuse după ce ciocnirăm, cu ce vă pot fi de folos... din nou?...
Am remarcat imediat că nu întrebase ce s-a petrecut dincolo de ziduri. Oare ştia?... Şi dacă da, ce anume însemna asta?...
– Dragă contesă, începu Vincennes cu prudenţă, ceea ce ne-ar interesa mai întâi... este ce ştii despre Conrad Lorenz.
Tânăra se strâmbă.
– Nu l-am citit, dacă la asta vreţi să ajungeţi. Am încercat la un moment dat să achiziţionez unul din Bestiarele sale, dar preţul era prea mare. Şi credeţi-mă, nu sunt lipsită de resurse financiare. A trebuit însă să mă mulţumesc cu două grimmare negre şi cu un compendium al lui Polonius Deptus. Dilum demonicum, bănuiesc că aţi auzit de el.
Bineînţeles că nu auzisem. Contesa continuă:
– Am avut o ... cunoştinţă (şi nu ne scăpă pauza pe care o făcuse înainte de a alege termenul) care susţinea că a parcurs două din tratatele lui, Drumul spre damnare şi Intestinele viilor. O dată mi-a fost prezentată o pictură semnată C.L., care putea foarte bine să îi aparţină. Reproducere, desigur. Conrad Lorenz pictează numai pe oase de om.
– Picta, o corectă Vincennes. Omul e mort.
Sellini îl privi fix.
– Este, oare?... Unii susţin că e nemuritor. Că cel care a murit pe roată în beciurile Inchiziţiei nu era decât o construcţie. Conrad se pricepea la aşa ceva.
– L-au desfăcut după moarte. Vincennes o privea cu atenţie şi eu la fel. În stomac i-au găsit rămăşiţe umane. Era Lorenz.
Contesa dădu din umeri.
– Oricum ar fi, puţină lume crede asta, iar operele sale sunt greu de găsit. Iar cele peste care dai, sunt scumpe şi nu cred că sunt autentice.
– E totdeauna bine să fii sceptic când e vorba de astfel de lucruri, acceptă prietenul meu. Marinarii din porturile Sumerului vând sirene împăiate, garantând satisfacerea plăcerilor sexuale, cu jumătate de ducat bucata. Se pare că sunt de fapt busturi de maimuţă din Insule, cu părul scos fir cu fir şi cusute cu grijă de o coadă de peşte mai mare. O verişoară de-a mea – altminteri fată de treabă – susţine că în pădurile de pe domeniile ei trăieşte o manticoră. Se jură oricând că i-a văzut de mai multe ori blana portocalie şi chipul zbârcit şi răutăcios, pe când se furişa în sat ca să răpească copiii. A cumpărat chiar un antidot verde pentru veninul ei, de la un soi de vraci care trăia într-o grotă. În cele din urmă sticla cu antidot s-a dovedit a fi doar apă colorată, iar vraciul un mincinos. Nu ştiu nimic despre manticoră, dar ea spune că încă se mai află acolo şi că în nopţile geroase de iarnă vine şi îi zgârie la geam, şoptindu-i promisiuni mincinoase ca să o lase să intre.
Sellini îl asculta cu atenţie, înclinându-şi capul aprobator.
– Poţi să mă crezi, viconte, că ştiu foarte bine toate lucrurile acestea. Tocmai de aceea sunt prudentă mereu. Îndrăznesc însă să sper că mă pricep suficient la ştiinţele nopţii pentru a diferenţia originalul de fals, chiar dacă este făcut de un maestru. Eu însămi am dat în vileag mai multe înşelătorii, inclusiv pe şarlatanul acela de Giacomo Bavur, care confecţiona ectoplasmă şi o vomita la şedinţe însoţită de ghemotoace scârboase de păr, înspăimântând groaznic audienţa credulă.
Contesa vorbea degajat şi foarte sigură pe ea. Dar felul în care povestea era total diferit de cel în care relata Von Walter, ceea ce mă făcu suspicios. Neamţul vorbea din afară, ca un om care văzuse multe şi era prudent şi îngrijorat. Giulianna Sellini părea însă că are informaţii dinăuntru, ca şi cum ar fi fost implicată, până la un punct, în toate acestea. Dintrodată, zvonurile despre ea nu îmi mai păreau atât de absurde. M-am uitat la ochii ei albaştri, adânci, ochi de otrăvitor sau de necromant, şi la părul şi rochia de culoarea iadului şi m-am speriat.
Tânăra femeie păru să observe şi surâse maliţios.
– Mă suspectezi, cavalere?...
– Prietenul meu nu e obişnuit cu lucruri de-astea, interveni Vincennes repede. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii pe domeniile lui, pictând şi visând la fecioare neprihănite. E mai sensibil.
Îl descrisese întocmai pe Armand de Courtray. Contesa izbuci într-un hohot de râs cristalin, dându-şi capul pe spate şi scuturându-şi înveselită părul bogat.
– Zău aşa, viconte, nu prea îl văd pe amicul tău cu o pensulă în mână. Însă – şi aici râsul ei se transformă într-un chicotit, în vreme ce în ochi îi sclipeau stele – sunt convinsă că s-ar descurca foarte bine cu un pistol.
Am privit-o neclintit, întebându-mă cât de multe ştie. Dacă Chalais ar fi fost de faţă, şi-ar fi amintit imediat unde auzise numele meu. Dar ea continuă să chicotească, privindu-mă pe sub gene, şi am presupus că era o coincidenţă. Nu avea cum să ştie nimic.
– Nu vă suspectez, doamnă, am spus pentru a-i abate atenţia, dar trebuie să recunoaşteţi că spuneţi lucruri interesante.
– Sunt o persoană interesantă. Dar tot nu mi-aţi spus unde vreţi să ajungeţi, şi nici ce aţi găsit azi-dimineaţă dincolo de zid. Deşi pot să-mi imaginez prea bine.
Vincennes trecu cu eleganţă peste întrebările sugerate.
– Am fi dorit să ştim, cu precădere, ce scrie Conrad Lorenz despre pentagrame, dacă nu vă este cu supărare.
– Au apărut?... întrebă Sellini, dintrodată interesată.
– Domnişoara Monique a văzut una în fruntea lui Thaddeus Beaummont, spuse prietenul meu ridicând din umeri. Deci, da, s-ar putea spune că au apărut.
Contesa îşi coborî pleoapele o secundă. Se gândea.
– Nu pot să vă ajut cu nimic în privinţa lui Lorenz, spuse într-un târziu. Semnificaţiile pentagramei pot fi diverse. Uneori, cei care se închină la Împăratul Muştelor îşi fac un astfel de semn pe frunte sau piept ori la încheietura mâinii, cu fierul roşu. De obicei în timpul ritualurilor. Alţii, care practică magia aşa-zis benefică, pretind că un astfel de desen şi incantaţiile potrivite pot să te apere de Rău. Sfinţia Sa însă o să vă spună că nu există magie benefică. Cel care cheamă un demon să îl apere de altul o să ardă în Iad.
– Biserica a avut totdeauna o lipsă de înţelegere faţă de demoni, nu se putu abţine Vincennes.
Ochii albaştri îl fulgerară.
– Credeţi ce doriţi, domnule, dar eu una nu întreb de unde îmi vine ajutorul atunci când sunt ajutată.
– Poate ar trebui să întrebaţi, zise prietenul meu.
– Poate voi ar trebui să întrebaţi, spuse ea, şi în cameră era rece şi frig, de parcă diavolul stinsese focul. Dar focul ardea.
Câteva clipe am păstrat cu toţii o linişte neplăcută, pe care până la urmă o sparse, evident, Vincennes.
– În fine, zise el zâmbind forţat, ne-aţi vorbit despre însemne arse sau desenate. Dar aici a fost un fel de viziune. Preotul nu are nimic pe frunte, vă asigur.
– Nimic ce aţi putea voi vedea, în orice caz. Giulianna Sellini se ridică de la masă şi se îndreptă spre fereastră. Se însera. Semnul ne arată cu certitudine că cel care îl poartă a fost atins, într-un fel sau altul, de rău. Cel care a văzut semnul poate să fie un sfânt sau o persoană asemănătoare cu cea însemnată. Părerea mea e că boala a făcut-o pe fată să poată vedea şi alte fiinţe care au fost supuse aceleiaşi influenţe ca ea, ori uneia asemănătoare. Ce v-a zis Von Walter despre steaua cu cinci colţuri?...
– Ne-a spus să ne ferim de cel care o poartă, am răspuns.
– Păi, zise ea şi umbra îi tremura pe perete în lumina lumânării, eu i-aş asculta sfatul. Ţineţi-vă departe de Thaddeus Beaummont.

(Va urma)

Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2...%E2%80%9D/
http://www.bookblog.ro/sf/bookfest-2010-...ansari-sf/
http://oliviucraznic.wordpress.com/
http://fansf.wordpress.com/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfa...s-cosmarul]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1387 Sat, 17 Jul 2010 16:31:04 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1387 http://delibris.net/showthread.php?tid=1386 Tue, 13 Jul 2010 16:13:21 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1386 http://delibris.net/showthread.php?tid=1385 Mon, 12 Jul 2010 19:27:08 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1385 ). Ma gandeam la ceva nou,o planta mai aromata,o floare,dar de care sa pot face rost cu usurinta,nu sa trebuiasca sa escaladez everestul pentru 3 petale .Deci,daca stie cineva...orice raspuns e binevenit ]]> ). Ma gandeam la ceva nou,o planta mai aromata,o floare,dar de care sa pot face rost cu usurinta,nu sa trebuiasca sa escaladez everestul pentru 3 petale .Deci,daca stie cineva...orice raspuns e binevenit ]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1384 Sat, 10 Jul 2010 10:45:45 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1384 Lang-o margine de lac
Unde nuferi albii tac
Iar apa-i somnoroasa,
Sedea o fata de-mparat
Cu privirea spre apus
Iar cu gandul in alta parte dus.
Pe obrazul sau,in amurg
Alb si firav ca o floare
Siroaie de margaritare curg
Fata-i: o salcie plangatoare.
Surerea sufleteasca o infrange
Iar ea,degeaba mai plange
Caci persoana draga,pierduta in razboi
Nu se va mai intoarce inapoi.

Nu e cine stie ce(e compusa de mine in clasa a4-a)
Dar eh,e din sufleet!]]> Lang-o margine de lac
Unde nuferi albii tac
Iar apa-i somnoroasa,
Sedea o fata de-mparat
Cu privirea spre apus
Iar cu gandul in alta parte dus.
Pe obrazul sau,in amurg
Alb si firav ca o floare
Siroaie de margaritare curg
Fata-i: o salcie plangatoare.
Surerea sufleteasca o infrange
Iar ea,degeaba mai plange
Caci persoana draga,pierduta in razboi
Nu se va mai intoarce inapoi.

Nu e cine stie ce(e compusa de mine in clasa a4-a)
Dar eh,e din sufleet!]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1383 Wed, 07 Jul 2010 11:22:53 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1383

"...peste gura si i s-au rupt dintii falsi."

Asta imiaduce aminte de anul trecut,cand mi-am rupt si eu dintii ) (acum am dinti falsi)]]>

"...peste gura si i s-au rupt dintii falsi."

Asta imiaduce aminte de anul trecut,cand mi-am rupt si eu dintii ) (acum am dinti falsi)]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1382 Tue, 06 Jul 2010 16:06:45 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1382 http://www.masa-ka.com/html/rainbow.html]]> http://www.masa-ka.com/html/rainbow.html]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1381 Mon, 05 Jul 2010 22:30:15 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1381 http://www.stumbleupon.com/su/33pXhO/www.pooktre.com/ ]]> http://www.stumbleupon.com/su/33pXhO/www.pooktre.com/ ]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1380 Mon, 05 Jul 2010 22:20:29 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1380 http://www.stumbleupon.com/su/2TRXnp/www...dnext.com/ ]]> http://www.stumbleupon.com/su/2TRXnp/www...dnext.com/ ]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1379 Sun, 04 Jul 2010 18:01:14 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1379

Din aceasta cauza, banii reprezentând fondul de amortizare si cea mai mare parte a profiturilor nu au mai fost investiti pentru reînoirea si sporirea capitalului – echipamente, masini, fabrici, uzine etc – ci au fost transformati în bunuri de consum de lux, sau transferati în afara tarii.


În prezent, capitalul românesc este uzat, învechit, neproductiv, necompetitiv. Din cauza asta se restrânge productia, se reduc locurile de munca, se reduc salariile în sectorul productiv.

Toate vor continua sa se reduca, daca nu oprim hemoragia. Din aceasta criza economica nu se poate iesi decât prin masurile radicale propuse prin PROIECTUL PENTRU ROMÂNIA, cunoscut si sub denumirea de LEGEA COJOCARU, adica prin despagubirea românilor pentru capitalul de care au fost deposedati prin Legea 15/1990 si utilizarea acestor despagubiri pentru realizarea unui amplu program de investitii, de peste 400 miliarde de euro, în urmttorii 10 ani.


România se confrunta cu o grava criza bugetara, care nu este determinata nici de criza economica interna, nici de criza financiara internationala, ci de incompetenta, iresponsabilitatea si lacomia guvernantilor. Iata, ce spun cifrele (A se vedea si datele din tabelul nr. 16, anexat).
La începutul anului 2009, România avea o datorie publica de 20 miliarde de euro (Anu se confunda cu datoria externa, care, în prezent, este de aproape 80 miliarde de euro). În cursul anului 2009, la bugetul national s-au colectat venituri în valoare de 37 miliarde euro, dar s-au facut cheltuili în valoare de 47 miliarde de euro.


Deficitul (diferenta între cheltuieli si venituri), de 10 miliarde de euro, s-a acoperit prin noi împrumuturi, în valoare totala de 10 miliarde de euro. Astfel ca, la începutul anului 2010, datoria publica a ajuns la 30 miliarde de euro, iar serviciul acestei datorii, în anul 2010, este de 10 miliarde de euro. Din aceasta suma, 8,2 miliarde sunt rate, restul, de 1,8 miliarde, reprezinta dobânzi.

FMI-ul, care a acordat cea mai mare parte din cele 10 miliarde împrumutate anul trecut, pune conditia ca, în acest an, 2010, deficitul sa nu fie mai mare de 6,8% din PIB, adica sa nu fie mai mare de 8,2 miliarde de euro (la un PIB estimat de 120 miliarde de euro). Asta înseamna ca, în acest an, Guvernul României nu se mai poate împrumuta decât cu suma de 8,2 miliarde de euro. Exact, ratele la împrumuturi.

Ceea ce face ca, la sfârsiul acestui an, sa avem, din nou, aceiasi datorie publica, de 30 miliarde de euro, pentru care, la anul, în 2011, va trebui sa platim, din nou, un serviciu de 10 miliarde de euro.

În anul 2009, cheltuielile bugetului national, în valoare totala de 47 miliarde de euro, s-au compus din: 26 miliarde euro pentru salarii, pensii si ajutoare sociale; 18 miliarde de euro pentru achizitii de bunuri si servicii si 3 miliarde euro pentru serviciul datoriei publice (rate plus dobânzi). Se observa ca, valoarea veniturilor, de 37 miliarde de euro, a fost mult mai mare decât valoarea salariilor, pensiilor si ajutoarelor sociale, de 26 miliarde de euro.

Deci, nu pentru salarii si pensii a împrumutat Guvernul cele 10 miliarde de anul trecut, ci pentru a avea la dispozitie 18 miliarde de euro pentru achizitii de bunuri si servicii, “pusculita” de unde se sifoneaza banii pentru firmele capuse ale guvernantilor. Daca ar fi fost competent si responsabil, anul trecut, Guvernul Boc ar fi trebuit sa se multumeasca cu o „pusculita” de 8 miliarde, adica sanu fi împrumutat nici un euro.

În acest fel, în anul acesta, 2010, serviciul datoriei publice ar fi fost, ca si anul trecut, de 3 miliarde de euro, ceea ce înseamna ca ar fi fost bani suficienti si pentru salarii, pensii, ajutoare sociale si pentru achizitii de bunuri si servicii. Nu am fi avut nici o criza bugetara.

În trimestrul I al acestui an, 2010, veniturile bugetului au fost de 9,1 miliarde de euro, iar cheltuilile de 11,4 miliarde de euro, fiind compuse din:
a) 7,1 miliarde pentru salarii, pensii si ajutoare sociale;
b) 0,5 miliarde pentru serviciul datoriei publice ;
c) 3,8 miliarde pentru achizitii de bunuri si servicii.

Deficitul, de 2,3 miliarde de euro, s-a acoperit, evident, cu noi împrumuturi. Se observa ca, si în acest trimestru, veniturile au fost mai mari decât salariile, pensiile si ajutoarele sociale. Noul împrumut, de 2,3 miliarde de euro, nu s-a facut pentru salarii si pensii, ci tot pentru „pusculita”.

Pentru intregul an 2010, se prognozeaza venituri bugetare de 36, 4 miliarde de euro. Conditia ceruta de FMI este ca deficitul sa nu fie mai mare de 8,2 miliarde de euro. Asta înseamna ca cheltuielile sa fie de maximum 44,6 miliarde de euro (36,4+8,2). Serviciul datoriei este de 10 miliarde de euro.

Mai ramân 34,6 miliarde, care trebuie împartite între salarii, pensii si ajutoare sociale, pe de o parte, si achizitii, pe de alta parte. Daca tinem seama ca, în trimestrul I al anului, salariile, pansiile si ajutoarelor sociale au foast de 7,1 miliarde, rezulta ca, pe tot anul 2010, aceste cheltuieli s-ar ridica la 28,4 miliarde de euro.

Pentru achizitii mai ramân 6,2 miliarde de euro. Din acestia, numai în trimestrul I, s-au cheltuit 3,8 miliarde de euro. Mai ramân 2,4 miliarde de euro, pentru 3 trimestre. Cu siguranta, cele 2,4 miliarde de euro au fost, deja, cheltuite, pâna în prezent, adica pâna la sfârsitul trimestrului II. În acesti bani intra, printre altele,si medicamentele. Iata ca, Guvernul Boc, prin împrumutul de 10 miliarde de anul trecut, a pus în pericol siguranta sanattaii, deci viata a milioane de români.

Prin reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor si cu 15% a pensiilor si ajutoarelor sociale, în semestrul II al acestui an, 2010, se face o „economie” de 2,7 miliarde de euro. Acestea se duc, automat, la achizitii, care cresc de la 6,2 la 8,9 miliarde de euro. Dar nu pentru medicamente, ci pentru „borduri”. Atentatul la siguranta vietii românilor ramâne, deoarece, reducerea, salariilor, pensiilor si ajutoarelor sociale va avea acelasi efect cu reducerea cheltuielilor bugetare pentru medicamente, adica moartea cu zile a milioane de români.

România dispune, în acest moment, de o rezerva internationala de 35 miliarde de euro. Pentru a rezolva criza bugetara din acest an, putem lua cele 2,7 miliarde de euro de la rezerva, lasam neschimbate salariile, pensiile si ajutoarele sociale si cheltuim cele 2,7 miliarde exclusiv pentru bunuri si servicii de care depinde siguranta nationala, viata românilor.

Între timp, pâna la sfârsitul anului, un guvern competent si responsabil, trebuie sa se angajeze sa reduca numarul de salariati din sectorul bugetar, sa reduca salariile bugetare nesimtite, ca si pensiile nesimtite. Sa reduca si scurgerile pentru spagi din „pusculita” pentru achizitii de bunuri si servicii.

Pentru anul 2011 si urmatorii, singura solutie pentru iesirea României din criza bugetara, ca si din criza economica, o reprezinta LAGEA COJOCARU. Prin aplicarea acestei legi, în anul 2011, am putea colecta la Fondul National de Despagubiri si Investitii (FNDI), 24-25 miliarde de euro.

Din acest? suma, am putea sacrifica 10-12 miliarde pentru a finanta serviciul datoriei publice, astfel încât, în cel mult 3 ani, sa scapam de datoria publica si sa nu mai permitem guvernantilor sa mai faca împrumuturi. Statul român trebuie sa functioneze cu veniturile colectate din taxe si impozite. Nici un leu în plus. Acesta este, de fapt, statul popular, competent si responsabil, propus prin PROIECTUL PENTRU ROMÂNIA.

Având în vedere cele de mai sus, propunem adoptarea proiectului de lege privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2010, pe care îl anexam.
Bucuresti, 14 iunie 2010
Constantin Cojocaru
Platforma de studiu si dezbateri a proiectului pentru Romania-Dr. Constantin COJOCARU : http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=223
Varianta COJOCARU,site autor : http://www.variantacojocaru.ro/
Situatia României: criza identitara, politica, sociala, economica :
http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=228
Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC :
http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=156]]>

Din aceasta cauza, banii reprezentând fondul de amortizare si cea mai mare parte a profiturilor nu au mai fost investiti pentru reînoirea si sporirea capitalului – echipamente, masini, fabrici, uzine etc – ci au fost transformati în bunuri de consum de lux, sau transferati în afara tarii.


În prezent, capitalul românesc este uzat, învechit, neproductiv, necompetitiv. Din cauza asta se restrânge productia, se reduc locurile de munca, se reduc salariile în sectorul productiv.

Toate vor continua sa se reduca, daca nu oprim hemoragia. Din aceasta criza economica nu se poate iesi decât prin masurile radicale propuse prin PROIECTUL PENTRU ROMÂNIA, cunoscut si sub denumirea de LEGEA COJOCARU, adica prin despagubirea românilor pentru capitalul de care au fost deposedati prin Legea 15/1990 si utilizarea acestor despagubiri pentru realizarea unui amplu program de investitii, de peste 400 miliarde de euro, în urmttorii 10 ani.


România se confrunta cu o grava criza bugetara, care nu este determinata nici de criza economica interna, nici de criza financiara internationala, ci de incompetenta, iresponsabilitatea si lacomia guvernantilor. Iata, ce spun cifrele (A se vedea si datele din tabelul nr. 16, anexat).
La începutul anului 2009, România avea o datorie publica de 20 miliarde de euro (Anu se confunda cu datoria externa, care, în prezent, este de aproape 80 miliarde de euro). În cursul anului 2009, la bugetul national s-au colectat venituri în valoare de 37 miliarde euro, dar s-au facut cheltuili în valoare de 47 miliarde de euro.


Deficitul (diferenta între cheltuieli si venituri), de 10 miliarde de euro, s-a acoperit prin noi împrumuturi, în valoare totala de 10 miliarde de euro. Astfel ca, la începutul anului 2010, datoria publica a ajuns la 30 miliarde de euro, iar serviciul acestei datorii, în anul 2010, este de 10 miliarde de euro. Din aceasta suma, 8,2 miliarde sunt rate, restul, de 1,8 miliarde, reprezinta dobânzi.

FMI-ul, care a acordat cea mai mare parte din cele 10 miliarde împrumutate anul trecut, pune conditia ca, în acest an, 2010, deficitul sa nu fie mai mare de 6,8% din PIB, adica sa nu fie mai mare de 8,2 miliarde de euro (la un PIB estimat de 120 miliarde de euro). Asta înseamna ca, în acest an, Guvernul României nu se mai poate împrumuta decât cu suma de 8,2 miliarde de euro. Exact, ratele la împrumuturi.

Ceea ce face ca, la sfârsiul acestui an, sa avem, din nou, aceiasi datorie publica, de 30 miliarde de euro, pentru care, la anul, în 2011, va trebui sa platim, din nou, un serviciu de 10 miliarde de euro.

În anul 2009, cheltuielile bugetului national, în valoare totala de 47 miliarde de euro, s-au compus din: 26 miliarde euro pentru salarii, pensii si ajutoare sociale; 18 miliarde de euro pentru achizitii de bunuri si servicii si 3 miliarde euro pentru serviciul datoriei publice (rate plus dobânzi). Se observa ca, valoarea veniturilor, de 37 miliarde de euro, a fost mult mai mare decât valoarea salariilor, pensiilor si ajutoarelor sociale, de 26 miliarde de euro.

Deci, nu pentru salarii si pensii a împrumutat Guvernul cele 10 miliarde de anul trecut, ci pentru a avea la dispozitie 18 miliarde de euro pentru achizitii de bunuri si servicii, “pusculita” de unde se sifoneaza banii pentru firmele capuse ale guvernantilor. Daca ar fi fost competent si responsabil, anul trecut, Guvernul Boc ar fi trebuit sa se multumeasca cu o „pusculita” de 8 miliarde, adica sanu fi împrumutat nici un euro.

În acest fel, în anul acesta, 2010, serviciul datoriei publice ar fi fost, ca si anul trecut, de 3 miliarde de euro, ceea ce înseamna ca ar fi fost bani suficienti si pentru salarii, pensii, ajutoare sociale si pentru achizitii de bunuri si servicii. Nu am fi avut nici o criza bugetara.

În trimestrul I al acestui an, 2010, veniturile bugetului au fost de 9,1 miliarde de euro, iar cheltuilile de 11,4 miliarde de euro, fiind compuse din:
a) 7,1 miliarde pentru salarii, pensii si ajutoare sociale;
b) 0,5 miliarde pentru serviciul datoriei publice ;
c) 3,8 miliarde pentru achizitii de bunuri si servicii.

Deficitul, de 2,3 miliarde de euro, s-a acoperit, evident, cu noi împrumuturi. Se observa ca, si în acest trimestru, veniturile au fost mai mari decât salariile, pensiile si ajutoarele sociale. Noul împrumut, de 2,3 miliarde de euro, nu s-a facut pentru salarii si pensii, ci tot pentru „pusculita”.

Pentru intregul an 2010, se prognozeaza venituri bugetare de 36, 4 miliarde de euro. Conditia ceruta de FMI este ca deficitul sa nu fie mai mare de 8,2 miliarde de euro. Asta înseamna ca cheltuielile sa fie de maximum 44,6 miliarde de euro (36,4+8,2). Serviciul datoriei este de 10 miliarde de euro.

Mai ramân 34,6 miliarde, care trebuie împartite între salarii, pensii si ajutoare sociale, pe de o parte, si achizitii, pe de alta parte. Daca tinem seama ca, în trimestrul I al anului, salariile, pansiile si ajutoarelor sociale au foast de 7,1 miliarde, rezulta ca, pe tot anul 2010, aceste cheltuieli s-ar ridica la 28,4 miliarde de euro.

Pentru achizitii mai ramân 6,2 miliarde de euro. Din acestia, numai în trimestrul I, s-au cheltuit 3,8 miliarde de euro. Mai ramân 2,4 miliarde de euro, pentru 3 trimestre. Cu siguranta, cele 2,4 miliarde de euro au fost, deja, cheltuite, pâna în prezent, adica pâna la sfârsitul trimestrului II. În acesti bani intra, printre altele,si medicamentele. Iata ca, Guvernul Boc, prin împrumutul de 10 miliarde de anul trecut, a pus în pericol siguranta sanattaii, deci viata a milioane de români.

Prin reducerea cu 25% a salariilor bugetarilor si cu 15% a pensiilor si ajutoarelor sociale, în semestrul II al acestui an, 2010, se face o „economie” de 2,7 miliarde de euro. Acestea se duc, automat, la achizitii, care cresc de la 6,2 la 8,9 miliarde de euro. Dar nu pentru medicamente, ci pentru „borduri”. Atentatul la siguranta vietii românilor ramâne, deoarece, reducerea, salariilor, pensiilor si ajutoarelor sociale va avea acelasi efect cu reducerea cheltuielilor bugetare pentru medicamente, adica moartea cu zile a milioane de români.

România dispune, în acest moment, de o rezerva internationala de 35 miliarde de euro. Pentru a rezolva criza bugetara din acest an, putem lua cele 2,7 miliarde de euro de la rezerva, lasam neschimbate salariile, pensiile si ajutoarele sociale si cheltuim cele 2,7 miliarde exclusiv pentru bunuri si servicii de care depinde siguranta nationala, viata românilor.

Între timp, pâna la sfârsitul anului, un guvern competent si responsabil, trebuie sa se angajeze sa reduca numarul de salariati din sectorul bugetar, sa reduca salariile bugetare nesimtite, ca si pensiile nesimtite. Sa reduca si scurgerile pentru spagi din „pusculita” pentru achizitii de bunuri si servicii.

Pentru anul 2011 si urmatorii, singura solutie pentru iesirea României din criza bugetara, ca si din criza economica, o reprezinta LAGEA COJOCARU. Prin aplicarea acestei legi, în anul 2011, am putea colecta la Fondul National de Despagubiri si Investitii (FNDI), 24-25 miliarde de euro.

Din acest? suma, am putea sacrifica 10-12 miliarde pentru a finanta serviciul datoriei publice, astfel încât, în cel mult 3 ani, sa scapam de datoria publica si sa nu mai permitem guvernantilor sa mai faca împrumuturi. Statul român trebuie sa functioneze cu veniturile colectate din taxe si impozite. Nici un leu în plus. Acesta este, de fapt, statul popular, competent si responsabil, propus prin PROIECTUL PENTRU ROMÂNIA.

Având în vedere cele de mai sus, propunem adoptarea proiectului de lege privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2010, pe care îl anexam.
Bucuresti, 14 iunie 2010
Constantin Cojocaru
Platforma de studiu si dezbateri a proiectului pentru Romania-Dr. Constantin COJOCARU : http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=223
Varianta COJOCARU,site autor : http://www.variantacojocaru.ro/
Situatia României: criza identitara, politica, sociala, economica :
http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=228
Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC :
http://www.universulromanesc.com/forumdisplay.php?f=156]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1378 Thu, 01 Jul 2010 12:22:57 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1378 Ascultati teatru radiofonic? Care este piesa preferata?
Pentru cine vrea sa asculte,este in fiecare noapte la 1:30. Nu mai stiu frecventa dar am sa o notez cand mai ascult si vin aici sa completez,pentru doritori. Sunt multe piese bune,care te fac sa reflectezi umpic asupra lumii ce te inconjoara...sunt desigur si foarte multe piese care te fac sa razi,sa plangi,sa-ti para rau ca nu ai facut ceva,etc. Pe mine personal ma pasioneaza...si am o colectie de asemenea piese de teatru. Cine vrea,sa-i dau,sa-mi spuna. Vreau sa-mi impart pasiunea si cu altii ]]> Ascultati teatru radiofonic? Care este piesa preferata?
Pentru cine vrea sa asculte,este in fiecare noapte la 1:30. Nu mai stiu frecventa dar am sa o notez cand mai ascult si vin aici sa completez,pentru doritori. Sunt multe piese bune,care te fac sa reflectezi umpic asupra lumii ce te inconjoara...sunt desigur si foarte multe piese care te fac sa razi,sa plangi,sa-ti para rau ca nu ai facut ceva,etc. Pe mine personal ma pasioneaza...si am o colectie de asemenea piese de teatru. Cine vrea,sa-i dau,sa-mi spuna. Vreau sa-mi impart pasiunea si cu altii ]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1377 Tue, 29 Jun 2010 20:07:52 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1377 muzica veche, muzica anilor '50 si inceputul anilor '60 (pana la invazia britanica). Oricand doriti sa ascultati hiturile rock and roll si nu numai de la mijlocul secolului trecut sunteti bineveniti.]]> muzica veche, muzica anilor '50 si inceputul anilor '60 (pana la invazia britanica). Oricand doriti sa ascultati hiturile rock and roll si nu numai de la mijlocul secolului trecut sunteti bineveniti.]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1376 Tue, 29 Jun 2010 16:11:22 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1376 ]]> ]]> http://delibris.net/showthread.php?tid=1375 Tue, 29 Jun 2010 16:09:13 +0300 http://delibris.net/showthread.php?tid=1375
Ma bucur ca v-am gasit!]]>
Ma bucur ca v-am gasit!]]>